Povestea mea

Povestea mea

Ajung la pista de alergare de pe stadion, ca de obicei, și încep să alerg, după o zi de muncă plină. La a 2-a tură de pistă nu-mi mai simt piciorul stâng de parcă nu-mi mai aparține. Pare că nu mă mai ascultă și atunci încerc să forțez, arunc piciorul în față, așa voi putea continua alergarea. Dar nu, tocmai mi-am dat seama că nu are nici un rost să forțez în felul asta. Trebuie să mă opresc, așa că mă îndepărtez ușor de stadion. Reușesc să ajung la sala, iar acolo decid să-mi urmez rutina învățată de la antrenor, poate că încălzirea va face să dispară durerea. Însă nu contează câte exerciții fac, durerea din șold persistă. Continuă să fie prezentă, surdă și încăpățânată, exact ca mine continuând exercițiile în sală.

Haide, oprește-te, ai făcut destule pentru o zi! Decid să plec acasă și cu siguranță, în câteva zile, până la următorul antrenament, voi fi bine. Poate am forțat articulația cu vreo mișcare bruscă de care nu-mi amintesc, așa cum nu-mi amintesc multe lucruri.

Din păcate nu a mai fost nici un antrenament după 2 zile, ci un lung șir de consultații medicale, radiografii, RMN, care au condus la diagnosticul de necroză de cap femural.

Sună destul de rău, dar știi ce îmi apărea mai grav mie?

Filmele de la RMN. Un femur se vede pe ecran și dacă rotesc imaginea cu câteva grade apare al doilea, dar numai după ce dispare primul de pe ecran. Oasele bazinului nu sunt simetrice deloc, un șold apare mai jos decât celălalt. Totul pare răsucit sau rotit și plasat altfel decât trebuia să fie. Asta-i chiar ciudat!

Hmm, respir adânc, pentru că sigur există o soluție, așa că o caut!

Cea mai bună soluție dată de doctori e forajul în femurul stâng și, cel mai probabil, în dreptul după scurt timp, pentru că, după cum spun medicii, boala e bilaterală doar că progresează diferit la ambele picioare. În peste 50% din cazuri apar porțiuni de os sănătos în capul femural afectat și asta va întârzia următoarea operație, care constă în tăierea capului de femur și înlocuirea cu o proteză. Cam pentru 10 ani ar trebui să fie în regulă, dacă sunt fată cuminte, mă mișc rezonabil și nu sunt exagerat de activă fizic.

Stau în față celui de-al 5-lea doctor pe care l-am întâlnit cu această ocazie și-l ascult spunându-mi același lucru ca și colegii lui, observ cât de sigur și convingător pare și sună ce-mi spune. Până la urmă oamenii ăștia salvează vieți tot timpul, e treaba lor, serviciul lor. Sigur că-i cred și accept că operația e soluția. Curând totul se va sfârși și voi putea merge, voi dormi.

M-am întors de la serviciu și nu sunt în stare să fac mare lucru, doar mă întind pe pat pentru o vreme, prea multe ore pentru mine, pentru că nu mă pot relaxa. Gândul că la 40 de ani am perspectiva unei asemenea operații, urmată de limitările impuse apoi, mă îngrijorează foarte mult.

Ceva interesant se întâmplă: toate cele 3 programări pentru operație au eșuat.

Îmi amintesc clar un moment, era în 2008. Îmi părea atât de rău de mine, într-un fel inedit, că și cum "eu" eram cineva drag și apropiat, dar cu care nu mă puteam identifica complet. Eram marcată de faptul că am ajuns în punctul ăsta și simțeam ciudat, ca și cum totul era despre cineva pentru care aveam o responsabilitate și cumva, prin ce am făcut sau nu am făcut, am provocat durere și suferință, ceea ce mi-a rupt inima.

Pe măsură ce crește compasiunea pentru corpul meu crește și nodul din gât și simt că urmează ca un ocean de lacrimi să inunde lumea.

Dar surprinzător, ceea ce părea să fie un potop de lacrimi s-a transformat spontan într-un potop de rugăciuni. Încep prin a cere iertarea corpului pentru toate lucrurile rele la care l-am supus fără că măcar să fiu conștientă, prin gânduri, atitudini și fapte. Apoi îmi cer iertare spațiului care mă acceptă, oamenilor pe care i-am încărcat cu cererile și pretențiile mele în această misiune de vindecare.

Nu am nici cea mai mică idee de unde vine această nevoie de a cere iertare, dar odată declanșată am simțit o mare ușurare. Acum încep să accept ca pe ceva natural tot ce mi se întâmplă.

În sfârșit mă pot relaxa și pot considera firesc ca pe o altă experiență, una din multele care au fost și vor mai fi. Nu sunt fatalistă, dimpotrivă, însă situația devine mai stabilă pe măsură ce accept responsabilitatea pentru dezechilibrul care a atins cea mai vizibilă și tangibilă parte din toate: corpul fizic.

Bun, să zicem că îmi extind limitele înțelegerii și acceptării, dar cum pot rezolva situația, acum că nu mai aștept nimic de la ceilalți? 

Odată pusă întrebarea, aștept răspunsul cu seninătate, că și cum oricare răspuns ar fi bun, pentru că nu există direcție greșită. Încrederea asta crește din ce în ce mai mult și am sentimentul că nici nu mai contează când vine răspunsul, pentru că deja totul s-a rezolvat și odată ce am înțeles, pot spune că m-am abandonat cu adevărat pentru prima dată.

Abandonul mi-a dat la început o stare euforică, care curând se transformă într-o stare de bine și apoi în pace interioară.

Răspunsul la întrebarea mea vine ca un gând clar și simplu: fii atentă și acceptă tot ce vine către ține. Bun, deci să fiu receptivă la orice informație și să o accept fără să o (pre)judec.

Acum mi-e ușor să programez operația de trei ori și să accept evenimentele care au amânat-o, ca până la urmă să nu mai aibă loc.

Mi-e ușor să primesc câteva ședințe cu terapia Bowen care au dus la o ușoară ameliorare a durerilor chiar dacă nu mergeam normal.

Mi-e ușor să urmez ședințe de osteopatie prin care să fie corectată asimetria oaselor și să ajungă în poziția firească.

În tot timpul ăsta introspecția conitnuă, nu pot opri procesul de curățenie interioară și nu mă pot opri nici să cer iertare. Tocmai am intrat într-o stare luminoasă, dar nu știu de unde vine lumina și trebuie să recunosc că nu înțeleg logic ce se întâmplă.

Starea asta a durat cam o săptămâna și doar mă așezăm în mine din ce în ce mai bine. După o vreme nu mai e necesar să cer iertare, e destul să-mi scanez corpul cu ochii minții și pe măsură ce sunt atentă la anumite părți din corp mă simt relaxată și confortabilă. Acum înțeleg că atenția este o formă importantă de iubire, doar atenția simplă și clară, fără a mă gândi la cum simt și cum aș vrea să fie.

A trecut ceva timp, mai precis 9 luni de când am alergat ultima oară.

Mâine urmează un nou RMN, dar știu rezultatul deja. Confirmarea vine exact cum anticipam: "Fără modificări la nivelul medularelor osoase ale bazinului, fără modificări de contur sau grosime la nivelul corticalelor osoase, fără... , fără... , fără... . În concluzie: Aspect RMN în limite normale a bazinului". Nici urmă de necroză.

Folosind o metaforă, aș spune că dacă eși gata să-ți crești rădăcinile ca să culegi cele mai coapte și delicioase fructe pe care le dorești în orice domeniu al vieții tale, atunci hai să mergem împreună pe calea asta iar eu abia aștept să te însoțesc, cu tot dragul, să creezi ce-ti dorești.

Programează o sesiune de coaching gratuită pentru că "Acum e timpul pentru un nou început!"

3
Identitatea profesională de Herminia Ibarra - o le...
Curățenie mentală

Postari Asemanatoare

 

Comentarii

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii la articolele din site! Inregistreaza-te sau daca ai deja un cont Autentifica-te
In acest moment articolul nu are nici un comentariu. Fii primul care scrie unul!