Se incarca fotografia de coperta... Trage de fotografie pentru a o repozitiona

Criticismul junimist și Titu Maiorescu

Criticismul junimist și Titu Maiorescu

Epoca marilor clasici , cuprinsă între anii 1860 – 1890, este una dintre cele mai strălucite perioade din cultura română, deoarece atunci apar gruparea "Junimea" și revista ei "Convorbiri literare", critica lui Titu Maiorescu și operele excepționale ale lui Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici. De această perioadă se leagă cele mai mari realizări ale poeziei, prozei, teatrului, criticii și publicisticii naționale.

"Junimea" a fost o grupare literar – culturală înființată la jumătatea secolului al XIX-lea, care a dat naștere unui curent de idei numit junimism.

Gruparea a apărut la Iași, în 1863, la inițiativa unor tineri intelectuali: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu. Cel din urmă s-a impus ca adevăratul conducător al grupării care , din 1867, are și o tipografie, o librărie și o revistă proprie, "Convorbiri literare", în paginile căreia vor fi publicate articolele lui Maiorescu și operele marilor clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici.

În existența Junimii distingem trei etape de dezvoltare.

Prima, etapa ieșeană, între anii 1863 – 1874, are un pronunțat caracter polemic și se manifestă în trei direcții: limbă, literatură și cultură. În această perioadă se elaborează principiile sociale și estetice ale junimismului.

Cea de-a doua etapă (1874 – 1885), cu desfășurarea ședințelor Junimii la București , unde Titu Maiorescu era ministru, iar a activității revistei la Iași, este o etapă de consolidare, în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanții de seamă ai direcției noi în poezia și proza română: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici. Tot acum sunt elaborate studiile esențiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii noastre literare moderne.

Etapa a treia începe din anul 1885, când revista "Convorbiri literare" și gruparea "Junimea" se mută la București. Această etapă are un caracter universitar, prin cercetările istorice, filozofice, filologice, de geografie. Revista va apărea până în anul 1944, fără a mai cunoaște valoarea și popularitatea primilor 20 de ani.

Criticul literar Tudor Vianu, în studiul "Junimea", inclus în "Istoria literaturii române moderne ", identifică cinci trăsături distinctive ale junimiștilor: spiritul filozofic, spiritul oratoric, gustul clasic și academic, ironia, spiritul critic.

Mentorul "Junimii" a fost Titu Maiorescu, liantul întregii grupări și promotorul criticismului junimist.

Două dintre studiile sale reprezentative pentru spiritul critic junimist sunt: "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" și "Comediile d-lui I. L. Caragiale" (1885).

Studiul "O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867" are un puternic caracter didactic, urmărind să inițieze pe tinerii scriitori în problemele mai generale ale artei. Obiectivul propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre formă și fond în poezie. De aceea își împarte cercetarea în două capitole: primul "Condițiunea materială a poeziei", în care analizează conceptul de formă în artă și al doilea , "Condițiunea ideală a poeziei", în care discută conceptul de fond, de conținut în artă.

Plecând de la afirmația că știința vizează adevărul și poezia vizează frumosul, Titu Maiorescu stabilește că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă.

Prin condițiunea ideală a poeziei, Titu Maiorescu înțelegea identificarea ideii cu un sentiment. Aceasta înseamnă că substanța poeziei este reprezentată de un sentiment și nicidecum de o idee sau de o cugetare abstractă.

Studiul a fost elaborat în spirit critic, deoarece ideile estetice erau ilustrate cu aprecieri și observații asupra literaturii universale și române, exemplele din literatura română reprezentând prima acțiune de evaluare critică, dintr-o perspectivă estetică, a creației noastre beletristice de până atunci.

Studiul despre Caragiale, "Comediile d-luiI. L. Caragiale", publicat în 1885 în "Convorbiri literare" a apărut din nevoia de a-l apăra pe marele dramaturg de atacurile din presa vremii, care îl acuza de imoralitate, mai ales pentru ultima lui comedie, "D-ale carnavalului", considerată "o stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul". Maiorescu intervine și pune în discuție două probleme: raportul dintre artă și realitate și condiția moralității în artă.

Pornind de la constatarea că tipurile și situațiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate din realitatea socială a timpului, criticul atrage atenția că artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă "ideal-artistică, fără nicio preocupare practică", în sensul că el generalizează, încercând să surprindă trăsăturile etern valabile ale omului, nu să prezinte un aspect sau altul al realității, punându-se în slujba unei tendințe practice, cum ar fi politica. Caragiale a pus în scenă câteva tipuri din viața socială și le-a dezvoltat cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile și expresiile timpului lor, dar el ne arată realitatea din partea ei comică.Ideea esențială din studiul lui Maiorescu este că arta este moralizatoare prin ea însăși, nu prin ideile promovate. Atâta timp cât operele lui Caragiale au în centru personaje, tipuri împrumutate din viața socială, din viața reală, ele nu au cum să fie imorale.

În concluzie, Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul grupării "Junimea", impunându-se ca adevăratul ei conducător, iar, în cadrul epocii, drept îndrumătorul cultural și literar.

2
 

Comentarii

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii la articolele din site! Inregistreaza-te sau daca ai deja un cont Autentifica-te
In acest moment articolul nu are nici un comentariu. Fii primul care scrie unul!

By accepting you will be accessing a service provided by a third-party external to https://www.site4all.ro/