Darul imperfecțiunii

Darul imperfecțiunii

Era Februarie 2007 când, de la a preda engleza la copiii de 3 ani, am ajuns într-o școală de „fițe" din Capitală, unde am suplinit-o timp de 6 luni pe o prietenă de-ale mele, care urma să nască. Prima oră de predare din viața mea la gimnaziu, direct la clasa a opta! 8C mai exact, „spaima" școlii. În timp ce coboram scările spiralate înspre subsolul clădirii din 1800, mă întrebam dacă elevii au fost puși acolo ca un efect al comportamentului lor înspăimântător sau au devenit înspăimântători pentru că au fost puși acolo. N-am avut timp să-mi finalizez gândul că... am ajuns! Îmi tremurau mâinile pe catalog, palmele îmi erau transpirate, vocea ciudată. Pot să spun atât: e o minune că n-am plâns. Nu dau de data aceasta detaliile acelor ore, dar recunosc faptul că 8C a rămas adânc întipărită în inima mea ca fiind o clasă de suflet, de la care am învățat de toate în ale predării!

15 Septembrie 2020, complet încântată de statutul meu de profesor cu gradul didactic I, așezat, liniștit, inovator, iubit de copii (așa zic ei, sper că nu mă mint), dirigintă la o clasă deosebită de profil pedagogic, intru în clasa mea de la etajul unu, amenajată frumos și aproape prea sigură pe mine, pornesc camera și încep cu ice-breaker, frumos, încântată că voi demonstra că pregătirea face totul, că poți respecta toți pașii din prima și să-ți iasă.

Nu sunt niciodată arogant de sigură pe mine, trebuia să mă gândesc că e ceva nepotrivit la mijloc. Următoarele minute aveau să-mi reamintească asta.

„Alina, eu nu aud nimic"- scria în chat.

„Eu nu văd!"- scria pe grupul de watsapp.

„Filmulețul nu se aude", reușeste din senin să se audă mult mai tare decât m-am așteptat, pe boxele, inițial, neconectate.

Și de aici... nebunia!

Repede de tot mi-am pierdut toată siguranța, voia bună și toate ideile geniale! Ora a fost un haos total. Pentru cei din clasă, pentru cei de acasă, pentru mine. Precum în februarie 2007, am reușit să ies fără să plâng din clasă și intersectându-mă pe hol cu buna mea prietenă, am izbucnit: „cine a inventat hibridul ăsta, n-a predat nicio zi la clasă". S-ar putea ca, pe ici-colo, să fi scăpat și alte cuvinte ne-pedagogice. Drama știți care era? Mai aveam încă o oră la copiii aceștia și nicio scuză să invit pe altcineva să-mi țină ora ca eu să pot fugi, să-mi plâng de milă.

Ascult zilele acestea o carte incredibilă pe care v-o recomand cu tot sufletul. Este a autoarei mele preferate, autoare a căror cărți mi-au influențat viața, la propriu, în momente de cumpănă, Brene Brown. Cartea aceasta se numește The Gifts of Imperfection. Brene Brown vorbește mult despre vulnerabilitate și despre momentele de imperfecțiune pe care le avem cu toții, dar despre care recunosc prea puțini. Zecile de mesaje și mail-uri care curgeau despre cât de prost gestionam noi ca școală online-ul sau hibridul, citite în cele 15 minute dintre cele două ore (proastă decizie!), au venit să confirme că avem de-a face cu un moment serios de imperfecțiune. Iar cu imperfecțiunile, zice Brene, trebuie să trăim prietenește: le recunoaștem, le acceptăm și apoi începem pași simpli și clari pentru a le remedia. Altfel, e doar plâns de milă, învinovățire, rușine, frustrare, iar acestea nu fac parte din lista de calități ale oamenilor dezvoltați emoțional. E nevoie și de momente de descărcare și îi mulțumesc dragei mele prietene că m-a ascultat și a ales să nu se laude că ei i-a ieșit lecția din prima.

Era liniște (surprinzător!) în cancelaria în care m-am așezat să-mi trag sufletul. Și m-a lovit un gând: Alina, ARATĂ-ȚI aceeași bunăvoință pe care o arăți debutanților. Și așteaptă-te să auzi de un milion de astfel de povești. Se vor revolta părinți, copii, vor fi frustrați profesorii. Luați-le pe rând, aveți și voi nevoie de timp să vă obișnuiți. Răbdare. Apoi acțiune. Remediere. Se poate.

M-am dus la oră. N-a ieșit mai fabulos. Dar măcar nu am mai avut niște crize existențiale. E DOAR prima zi .

P.S Ieri am avut cea mai senzațională zi de ORE online. Pentru că i-am lăsat pe genialii mei copii tehnici să facă rutina de conectare, pentru că am înțeles că la microfoanele de acasă trebuie să aștept 3 secunde înainte să primesc un răspuns, pentru că am pus jaluzele, pentru că am decis cu copiii să facem poze la tablă și să urcăm în chat pentru cei de acasă care rămân în urmă, pentru că am la clasă niște părinți frumoși precum copiii lor care mi-au scris feedback punctual, pentru că echipa tehnică nu se lasă așteptată, pentru că am ascultat bune practici de la colegii mei, pentru că mi-am dat timp.

P.S.S Ajungem încet-încet la toți profesorii: să îi ajutăm, să-i mentorăm, să ne obișnuim cu noul normal. Trebuia, întâi, să ne lămurim. Acum mai avem nevoie de un pic de timp. E DOAR a a patra zi din a doua săptămână.

Alina Cristiana Cîrjă,
Profesor LRF

1
Fii acel om pe lângă care ceilalți vor să stea!
Ziua de vineri și curba de efort

Postari Asemanatoare

 

Comentarii

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii la articolele din site! Inregistreaza-te sau daca ai deja un cont Autentifica-te
In acest moment articolul nu are nici un comentariu. Fii primul care scrie unul!

By accepting you will be accessing a service provided by a third-party external to https://www.site4all.ro/

Cron Job Starts