Monstrul din copilarie

Monstrul din copilarie

De curand am avut o discutie cu fiica mea. A fost o discutie interesanta. Acum trebuie sa ma obisnuiesc si cu ideea ca pot fi si monstrul din copilaria ei... Este usor? NU!!!

Sa incep cu inceputul! Angi a fost sufletul care a venit sa ma ajute sa evoluez si sa cresc pe multe planuri in special emotional si spiritual. Cu ea a inceput calatoria mea, printr-o depresie postnatala de mai mult de 7 luni si apoi cu schimbarea la 180 grade a tot ce sunt si am fost vreo data. In acesti 9 ani am facut multe lucruri de care nu sunt mandra si cu asta va trebui sa traiesc toata viata mea. Aici ma refer la cel mai dureros lucru pentru mine si anume faptul ca i-am dat fetei mele, in primii ani de viata, cate o palma la fund, poate si peste gurita. Este atat de dureros sa accept ca am facut-o incat si dupa ani de zile ma simt ca un monstru pe aceasta tema. Da am facut-o si nu sunt mandra de asta. Dar cum s-a simtit copilul meu pe aceasta tema nu am stiut pana de curand.

Era o dimineata frumoasa in care m-am trezit si am mers in camera ei. I-am dat o imbratisare si am rugat-o frumos sa se imbrace in haine de zi si sa isi puna ochelarii, fiindca lucra la calculator. Reactia ei a fost la fel ca in multe alte zile, sa se maraie si apoi sa se rasteasca ca ea nu vrea sa o faca (nici mie nu-mi place sa fiu oprita cand sunt in proces de creatie, ea lucra la un joc pe calculator, il programa). Eu am continuat cu calm si blandete sa ii spun ca mai intai se schimba si apoi poate relua lucrul. Totul a degenerat destul de repede intr-o tipatura continua si s-a incheat cu criza mea. In acel moment am spus lucruri de care imi pare rau, parca il auzeam pe tata vorbind: cat timp esti in casa mea faci ce zic eu... si cu o palma abia atinsa la fund. Nu am mai ridicat mana la ea de peste 5 ani si atunci a fost revenirea. Mi-a parut rau in urmatorul moment de cand s-a intamplat. Mai mult, ma auzeam cum vorbesc si imi dadeam seama ca nu vreau sa-i spun acele cuvinte!!!!

De ceva timp mi-am dat seama ca acest omulet este oglinda mea si ca seamana atat de mult cu mine, ca doare extrem de mult. Este unica persoana care ma poate scoate din sarite fiindca in ea ma vad pe mine si imi revin frustrarile mele adanc ascunse. Ea reuseste sa aduca la suprafata lucruri pe care nimeni nu vreau sa le vada si mai mult acele lucruri pe care nici eu nu vreau sa le vad!!!!

Am plecat si am revenit dupa 10 minute si m-am pus in fata ei si am cerut sa-mi acorde 5 minute din timpul si atentia ei. Eram cat de cat calma si speram sa ii spun ce simt si sa putem discuta. Atunci a venit ceea ce ma doare si acum!!!! Mi-a zis ca eu sunt persoana care a batut-o in copilarie si ca asta tine minte, ca eu nu o inteleg, iar cand si-a dat seama cat m-a durut, a zis ca ii pare rau si ca stie ca ea a gresit si ca de aceea o bateam. Din totdeauna am zis ca nu conteaza ce se intampla ci conteaza care este perceptia copiulului meu asupra situatiei si acum m-a lovit din plin!!! Nu-mi venea sa cred ca toti acesti ani, copilul meu a trait cu monstrul langa ea si palma si mai mare a venit cand mi-a zis ca a inceput sa tipe ca ii era frica sa o bat.

Toata viata mea m-am luptat pentru drepturile copilului si pentru a intelege si satisface nevoile copiilor mei si acum inteleg cat de ipocrita sunt in ochii copilului meu. Si ultima replica a fost capac: "de ce? ca sa revii la adevarata ta fata?" Imi dau seama ca acest copil are probleme de incredere in adulti din cauza mea! Ca de fapt atunci cand ea tipa, tipa dupa ajutor si eu la randul meu, dupa calm repetat incep sa tip si eu, si eu dupa ajutor. Oare ne vom ajuta reciproc sau ne vom distruge reciproc?

De ce scriu asta? Sa ma laud? Sa ma plang? Nu! Scriu aceste lucruri, drag cititor, ca sa te rog sa deschizi ochii si sa vezi ce nevoie are copilul tau! Oricat de dureroase ar fi aceste lucruri pentru mine si oricat de greu mi-ar fi sa o fac public, o fac ca sa intelegi ca inainte de a cere ceva de la cinceva este important sa contientizezi daca o ceri de la tine si daca o poti face. Angi imi apasa butoane atat de dureroase ca de multe ori simt la propriu cum ma transform si pentru ea ma transform intr-un monstru care o bate si nu o intelege. Oricate ar fi incercarile mele de discutii cu ea si de intelegere a nevoilor ei in primul rand trebuie sa-mi inteleg nevoile mele si sa ma curat pe interior pe mine, ca atunci cand ea va avea nevoie de mine si va incepe sa tipe sa nu mai aiba pe ce butoane sa apese iar eu sa fiu acolo pentru ea si sa nu am nevoie sa tip si eu dupa ajutor. 

Cum o voi face? Nici nu conteaza acum, dar ce conteaza este ca am descoperit motivul furiei ei perpetue, motivul de ce se crizeaza si de ce nu reuseste sa fie fericita. Daca ma intrebi ce de? FRICA. Ii este frica de mine, de mama ei, acea persoana care ar trebui sa o pazeasca de toate relele si in care sa aiba cea mai mare incredere. Cum ma simt eu?? Nici nu are rost sa o mai spun. Ce are rost sa spun este ca nevoia unui copil nu este de atentie ci de altceva mult mai profund!!!

In concluzie, atunci cand ai in fata ta un suflet care tipa si se crizeaza, fii langa el neconditionat si daca acel suflet esti tu, cauta pe cineva care sa fie langa tine neconditionat. Si nu judeca, fiindca nu exista ceva prin care sufletul tau nu a trecut si nu a facut de-a lungul vietilor.

Cu speranta in suflet te las. Tosha.

7
Prietenie
Povestea de seara

Postari Asemanatoare

 

Comentarii

Doar utilizatorii inregistrati pot adauga comentarii la articolele din site! Inregistreaza-te sau daca ai deja un cont Autentifica-te
In acest moment articolul nu are nici un comentariu. Fii primul care scrie unul!