Riscul 

Este acea probabilitate globală de realizare a unui eveniment; (accident de muncă, incendiu, explozie etc.); datorită importanţei pe care termenul o prezintă, acesta a fost adus la rang de concept; în relaţia om - maşină/ utilaj/ instalaţie/ activitate/ mediu, există împrejurări, situaţii etc., prin intermediul cărora se pot genera stări care pot fi controlabile doar prin aplicarea de măsuri, denumite în continuare, măsuri de control; aplicarea măsurilor puse în discuţie, presupun controlul şi limitarea riscurilor, prin reducerea acestora.  Asadar, prin analiza de risc la securitate fizica, se intocmeste un document prin care un specialist analizeaza si stableste de ce anume este nevoie pentru ca paza unui obiectiv sa acopere toate vulnerabilitatile acestuia in fata hotilor. Acesta poate fi de mai multe tipuri: 

1. Riscul valutar​

Întreprinderile, care folosesc devize pentru desfăşurarea activităţii lor, se expun riscului valutar. Acesta se manifestă sub forma posibilităţii înregistrării unor pierderi, fie ca urmare a păstrării sau încasării unei valute, fie datorită efectuării, sau numai a proiectării realizării de operaţiuni de schimb valutar, la o dată ulterioară predeterminată. Modificarea cursului de schimb la valuta deţinută sau la cea folosită într-un contract de credit în devize sau de import-export produc efecte diferite la părţile implicate, în funcţie de noul raport dintre valutele tranzacţionate.

Astfel, dacă valuta respectivă se depreciază, proprietarul ei şi creditorul înregistrează o pierdere, în timp ce debitorul obţine un câştig. Acesta se expune la un risc de schimb şi pierde, dacă până la scadenţa datoriei lui, moneda în care se exprimă obligaţia de plată se apreciază. iscul de schimb valutar afectează într-un mod asemănător şi rezultatele financiare ale întreprinderilor dintr-o ţară, când ele îşi convertesc, în momentul decontării, preţul din contract, exprimat în moneda naţională, într-o valută străină. Se expun la un astfel de risc de translaţie şi firmele care lucrează pe diferite pieţe, când transferă, în vederea încheierii bilanţului şi a întocmirii declaraţiei de venituri ale acţionarilor, rezultatele financiare ale filialelor, exprimate în diferite monede, în contul societăţii mamă.

Dacă în timp au loc modificări ale raportului de schimb dintre monedele folosite de filiale şi valuta ţăriii de origine a societăţii mamă, pot să apară pierderi în urma acestor convertiri. Mărimea riscului valutar, generat de operaţiunile de translaţie a valorii activelor şi pasivelor, a veniturilor şi cheltuielilor înregistrate de subunităţile firmelor cu activitate transnaţională, este influenţată de rata de schimb folosită în conversie. Dacă se utilizează rata de schimb curentă, elementele valorice supuse conversiei ajung să fie expuse la risc, iar, dacă se recurge la rata iniţială, numită istorică, valoarea activelor şi pasivelor nu va fi periclitată de acest risc.

Astfel, dacă activele unei filiale, măsurate în monedă străină, depăşesc valoarea pasivelor, exprimate în aceeaşi valută, atunci deprecierea acesteia va avea ca rezultat o pierdere, iar deprecierea ei va conduce la un câştig pentru societatea mamă. Dina analiza acestor operaţiuni comerciale şi financiare rezultă că activitatea economică se desfăşoară adesea în etape, din care motiv apar numeroase situaţii în care, între momentul efectuării unui act sau a unei prestaţii şi cel în care se stinge obligaţia generată, ce se naşte în acest mod, se scurge un interval de timp. Acceptarea încasării drepturilor băneşti la o dată ulterioară momentului naşterii datoriei din partea partenerului de afaceri, respectiv alegerea variantei de a achita un supliment la preţ, dacă vânzătorul este de acord că această operaţiune să se efectueze mai târziu, sunt atitudini normale într-o tranzacţie de anvergură. Doar că ele atrag după sine o anumită expunere la risc, datorită fluctuaţiei cursului de schimb. 

Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează:

• reducerea activităţii;
• reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate;
• apariţia şi amplificarea problemelor de trezorerie, de management;
• falimentul unor clienţi, reducerea pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ; 

2. Riscul de faliment (insolvabilitate)

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care unele semnalează vulnerabilitatea, iar altele prefigurează falimentul (insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea. Cumularea riscului economic cu cel financiar prin intermediul coeficientului levierului total permite evaluarea riscului global - economic şi financiar - cu atât mai ridicat, cu cât cheltuielile legate de amortizare şi dobânzi deţin o pondere mai mare în totalul cheltuielilor.

Mărimea riscului activităţii economico-financiare interesează nu numai întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a activităţii la toate nivelurile, de la cel operaţional la cel strategic. În acest sens, evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a posibilităţii de a înregistra pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei financiare, până la riscul de faliment, se poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico-financiare: - solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură acoperirea obligaţiilor pe termen lung şi a creditelor prin elemente patrimoniale.

Aceasta trebuie să aibă valori peste 0,3 şi o evoluţie ascendentă. O valoare sub 0,3 este un semnal de prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii finanţatoare, întreprinderea fiind falimentară. - lichiditatea exprimă capacitatea de achitare la termen a obligaţiilor pe termen scurt din resursele băneşti disponibile. Lichiditatea trebuie să aibă valori supraunitare pentru a arăta existenţa unui supliment de resurse care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în mişcarea capitalului circulant. - trezoreria constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au fost finanţate imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile. Protectia muncii asigura masuri pentru prevenirea riscurilor profesionale, pentru a elimina toti factorii de risc si de accidentare prin informarea, consultarea, instruirea, protajarea lucratorilor si a reprezentantilor lor.

Cele "10 ameninţări" în cazul neevaluării riscului

1. Amplasarea greşită a afacerii. Aceasta ţine de politica de marketing: presupune nepromovarea unor reclame corecte şi nealegerea unei pieţe favorabile desfacerii produsului.
2. Prea mult capital în active fixe. Eficienţa utilizării activelor fixe este scăzută.
3. Lipsa de capital. S-au făcut investiţii prea mari în active fixe şi nu mai există suficient capital circulant pentru continuarea procesului de producţie.
4. Probleme cu creditele. Nu există resurse pentru rambursarea datoriilor.
5. Proasta gestionare a stocurilor. Dublarea vânzărilor nu implică dublarea stocurilor. Stocurile vor creşte numai de 1/4 ori.
6. Expansiune necontrolată. Se lansează produse pe o piaţă care nu a fost cercetată în prealabil.
7. Capitalizare neadecvată. Ea este determinată de riscul activităţii. Dacă riscul este mare ,dividendele cerute de investitori vor fi mari. Din profitul obţinut se plătesc dividendele şi partea investită va fi mică.
8. Lipsa de experienţă şi de calificare. Nu există interes pentru ridicarea gradului de pregătire profesională a celor angajaţi.
9. Probleme cu personalul. Dacă activitatea merge prost personalul va fi tentat să îşi găsească alt loc de muncă.
10. Birocraţia. Aceasta se găseşte în activităţile ale căror rezultate nu mai sunt satisfăcătoare. 

​Cei "7 factori de succes" în cazul evaluării riscurilor (evaluarea riscurilor constituind siguranta profesionalal a locul de munca constituie siguranta profesionala muncitorilor in caz de accidentare.)

1. Tendinţa spre acţiune. Fiecare angajat este capabil să acţioneze zi de zi, fără a aştepta ordine de la cineva.
2. Apropierea de client pentru înţelegerea nevoilor acestuia. Activitatea de producţie trebuie să aibă un dublu scop: realizarea unui produs calitativ superior şi satisfacerea necesităţilor unui anumit segment de consumatori.
3. Autonomie în luarea deciziilor. Toată activitatea trebuie împărţită în compartimente care ştiu exact ce au de făcut şi unde de fapt se iau deciziile.
4. Conducerea simplă şi bazată pe valori. Americanii denumesc aceasta KISS = "a păstra lucrurile simple" (de la keep it short and simple).
5. Realizarea scopului propus sau denumit plastic "croşetarea modelului potrivit". Ideea constă în aceea că un produs nou se lansează numai pe o piaţă cunoscută, iar pe o piaţă nouă se vinde numai un produs deja cunoscut. Niciodată un produs nou nu se lansează pe o piaţă nouă, pentru că riscul este foarte mare.
6. Un personal bine pregătit şi dedicat. Activitatea presupune un lanţ de oameni implicaţi în procesul de producţie de la furnizorul iniţial la clientul final. Dacă fiecare este interesat în activitatea pe care o desfăşoară şi depune o muncă de calitate, riscul ca în procesul de producţie să apară întreruperi este foarte mic.
7. Un control cât mai scurt al activităţii. Nici un aspect al controlului nu trebuie neglijat în nici o fază a activităţii.